Şezătoare la Mărişelu

               Postul Crăciunului este o perioadă de rugăciune, meditaţie creştină, ce începe la jumătatea lunii noiembrie. Odată cu începerea lui, în satul tradiţional se instalează o stare de agitaţie. Lucrul la câmp s-a încheiat demult, grânele s-au pus bine la păstrare în fiecare gospodărie, iar acum toată atenţia comunităţii se îndreaptă înspre activităţi de pregătire a sărbătorilor de iarnă. Tot acum, încep şezătorile. Lumea satului participa la şezătoare cu un sentiment ritualic, supunându-se rânduielii obştei tradiţionale. Obiceiul se raporta la destinul uman individual sau colectiv şi era, totodată, un obicei de iniţiere a tinerilor în muncă, joc şi viaţă, un loc de întâlnire a fetelor cu feciorii, un prilej de etalare a hărniciei şi inteligenţei.

            Pentru prima data după mulţi ani, obiceiul şezătorii şi-a făcut loc în inimile unor oameni minunaţi, astfel că duminică 13 februrie 2011,  sătenii de la Mărişelu şi Măgurele au privit în taină adâncul îndepărtat al vremurilor de demult deschizîndu-şi sufletele pentru a primi cu bucurie şi emoţie un obicei străvechi încărcat de o valoare folclorică remarcabilă. Atunci peste 40 de săteni au participat la acea cumpănă dintre timpuri organizată la iniţiativa părintelui Aurelian Poptean. Dornici să reînvie frumoasele tradiţii populare, locuitorii au pregătit o şezătoare  inedită, în care s-a lucrat ca altă dată, s-a cântat şi s-a jucat. Gazdă le-a fost educatorarea Ileana Morari, care s-a alăturat cu drag obiceiului, în casa de peste vale, construită în anul 1909 de familia Letiţiei Pui. Fiecare femeie şi-a adus de acasă câte ceva de lucru: furcă pentru tors, cusături de la diverse piese de port popular, dantelă sau împletituri. Atmosfera a fost întreţinută de cântece, ghicitori, proverbe şi jocuri, de asemenea servindu-se bucate tradiţionale, amintind aici doar plăcinte specifice locului şi cârnaţul. O şezătoare inedită, cum n-a fost de mulţi ani la Mărişelu, spre luarea aminte a tradiţiilor de acum. Însă magia nu se termină aici şi, la data de 17 ianuarie 2012 ineditul s-a produs din nou.

            Părintele Aurelian Poptean împreună cu încă câţiva oameni minunaţi ne-au surprins din nou cu o altă şezătoare. Vis a vis de Biserica din Mărişelu, de-a lungul văii Şieului se găseşte casa veche de peste 100 de ani, casa lui tanti Letiţia Pui, ruptă parcă din trecutul veşnic al Mărişelului, loc în care s-a desfăşurat de altfel şi anterioara şezătoare. Femei şi fete de toate vârstele, venind din toate colţurile satului s-au adunat în faţa Bisericii, fiind pregătite fiecare în parte cu furcă de tors, sucală, vârtelniţe, ace de ştricălit (croşetat). De acolo au plecat împreună către şezătoare, unde aceeaşi gazdă, Ileana Morari le-a întâmpinat cum se cuvine fiind pregătită cu bucate tradiţionale româneşti. Femeile au pătruns tainele torsului, ţesutului, cusutului, umplerii ţevilor cu fir de lână pentru ţesut, munca împletindu-se cu cântec popular şi poveşti legate de viaţa satului. La momentul potrivit, au ajuns şi feciorii, într-un mod cu totul deosebit redat prin strigăturile autentice şi de asemenea specifice şezătorii; acestea răsunau în liniştea nopţii în cadrul unui peisaj iernatic de poveste. Au urmat apoi jocurile dintre fete si feciori, după care gazda a pus pe masă bucatele tradiţionale a căror miros umplea atmosfera de autenticitate. În cele din urmă s-a ajuns la momentul ieşirii din şezătoare, îndreptându-se fiecare spre casele lor; pe fondul strigăturilor specifice, fiecare fecior ieşind alături de câte o fată, fată pe care a jucat-o în şezătoare şi care urma a-i fi drăguţă. Întunericul nopţii a fost pătruns de sufletele încărcate de lumină şi căldură ale acestor săteni, datorită cărora în localitatea Mărişelu s-a întâmplat o reală şi adevărată minune.

Berari Nicoleta - Mărişelu

Cultura nu înseamnă să citeşti mult, nici să ştii multe,

înseamnă să cunoşti mult.

Cultura-i un proces cam lung:
Deceniile nu îţi ajung;
Te-adapi din ea pe îndelete
Şi toată viaţa mori de sete.

            M-am născut pe o colină însorită plină de splendoarea unei naturi binecuvântate sub soare, într-un sat vesel, cu păr stufos de codri deşi, cu case zâmbind îndrăzneţ spre înaltul cerului. Pădurile, spânzurate parcă de nori, mi-au dat speranţa şi îndrăzneala de a atinge cerul; dealurile mi-au descris în linii unduitoare şi înălţimi abrupte, scene de măreţie şi înţelepciune. Am descoperit însă, pe nesimţite, în nopţile calde de seară, neavând somn, jucându-mă printre stele şi culegând iluzii în poala sufletului meu, că timpul e un magician prefăcut. Că în rostogolirea sa aduce în visele mele, chiar din inima copilăriei, clipele fericite. Îmi rămâne nestinsă amintirea jocului cu norii, imaginând o multitudine de forme desprinse din puful norilor, forme ce mi-au dezvoltat o viziune aparte despe lume.   Privirea mea îşi construia printre măreţia lor o imagine asemenea satului Mărişelu, satul inimii mele, iar ei mă priveau cu uimire şi înţelegere. Alteori, când eram tristă, rătăceam pe câmpuri, printre flori, şi ascultam poveştile vântului. Eram prietenă cu picăturile de ploaie şi după furtună mă înveseleam de culorile curcubeului atunci când acesta îndrăznea să apară. Cu toate luminile sale mă mângâia satul. Sub privirile lui şi ale naturii ce-l îmbracă precum pe un bătrân sfătos, s-au deschis spre lume sufletul şi mintea mea. În cuibul lui voi reveni mereu când lumea va deveni prea rece.

            Cel mai perfect tablou al familiei mele este pictat cu nuanţe de nemurire pe colbul din palmele satului, în căsuţa din cel mai înalt vârf al Hrubii, de unde poţi privi pretutindeni în jur, loc privilegiat din care îl simt pe Dumnezeu aproape. Aşa e satul meu! Pare perfect şi este miraculos pentru mine, fiindcă s-a înălţat pe temelia sufletului meu. Şi nu doar bat inimile noastre în acelaşi timp, ci sunt una şi aceeaşi, aşa încât îl voi purta cu mine pe bătrânul sat, oricât de departe m-aş rătăci prin lume. Acest loc cu sufletul în cer şi cu trupul pe pământ trăieşte în ambele spaţii şi va rămâne un decor fantastic ce nu va înceta să mă urmărească.

            Aici am învăţat să-mi construiesc aripi pentru a zbura, să-i cânt durerii, să făuresc din umbre un felinar. Aici am simţit pentru prima dată că pot să ţin în palme zâmbete, că picură lumină pe acoperişul inimii mele, şi aici mă voi întoarce să regăsesc parfumul copilăriei, să mângâi respiraţia unui trecut ce pentru mine nu a apus şi nu va apune niciodată şi care a împletit cu măiestrie culoarea unui viitor ce se va zidi pe legendare temelii. Aici mi-am dezvoltat imaginaţia, mi-am format un cerc foarte strâns de prieteni, iar în momentul acesta mă simt foarte legată de cultura acestui sat şi mă simt foarte mândră de faptul că pot contribui şi eu, cu o minimă parte dar dăruită din suflet, parte care vine ca o mică perlă şi, împreună cu celelalte perluţe aduse de ceilalţi, spun eu că am început formarea unui superb colier.

            În descrierea mea despre satul natal am atins şi partea culturală a acestuia deoarece o consider un element definitoriu în evoluţia lui şi voi încerca să arăt şi de ce. Cultura……cu siguranţă a existat încă din cele mai vechi timpuri, chiar încă din anii 1951-1964 când s-a început construirea primelor cămine culturale[1], iar între anii 1951-1953 s-au organizat primele campanii de învăţare şi alfabetizare a directorilor de cămin[2].Însă, la Mărişelu, s-a pus un mai mare accent asupra aceastei ramuri abia în urmă cu ceva timp când, cu binevoinţa şi cu ajutorul Părintelui Aurelian Poptean, s-a început lucrul pe acest plan, cultura dovedindu-se a fi un motiv important pentru a ne mândri cu satul în care ne-am născut, unde am făcut primii paşi gângurind, unde ne-am creat o lume a noastră parcă ruptă din poveşti şi unde ne dorim să trăim pentru toată viaţa. Mai mult, prin multă muncă, perseverenţă, devotement şi în special seriozitate, am ajuns ca activitatea noastră culturală să aibă rezultatele mult aşteptate.

          Cu siguranţă există multe persoane care poate încă nu au auzit de satul Mărişelu, poate nu l-au colindat niciodată sau nu l-au mai vizitat demult. În decursul unui an, s-au întâmplat multe evenimente cu care să ne mândrim, care să ne facă cinste şi cu ajutorul cărora am reuşit să adunăm în zile de sărbătoare, oameni dragi sufletului nostru. Aici aş aminti şezători, înfiinţarea Ansamblului de dansuri populare “Datina”, spectacolele acestuia, festivalul de colinde şi obiceiuri de iarnă, şi înfiinţarea unui muzeu bisericesc.

Berari Nicoleta -   Mărişelu

---

[1]Instrucţiuni, dispoziţii de la organele superioare, regulament pentru organizarea şi funcţionarea secţiilor culturale, organizarea colţurilor roşii, funcţionarea cercurilor literare, organizarea şi funcţionarea căminelor culturale, de organizare a secţiilor culturale.

www.arhivelenationale.ro

[2]Instrucţiuni ale organelor superioare privind salarizarea directorilor de cămine culturale, privind campania de alfabetizare, privind inventarierea monumentelor culturale; planul de muncă al Secţiei Culturale; regulamentul de funcţionare al bibliotecilor săteşti; chitanţe.

www.arhivelenationale.ro

Datini de ieri cu “DATINA” de azi

                În clipe de ales răgaz, când gândul ne poartă frenetic pe diverse căi privirea ne cade pentru câteva  momente asupra unui termen descris cum nu se poate mai bine în dicţionarul explicativ al limbii române. Cuvântul datină ne face contemporani cu moşii şi strămoşiii noştri, cu dorul şi dragul, aşezându-ne pentru eternitate în cuibul de aur al etosului românesc.

            Un oarecare învăţat spunea atât de elocvent că la noi la români, întâi se aude doina şi apoi răsare soarele. Stăm să ne gândim în aceste clipe, ce-ar fi lumea de n-ar fi ea, doina. Fără ea n-ar mai fi drag, fără ea n-ar mai fi dor, fără ea n-ar mai fi susuri de izvor, freamăt de frunză tremurândă, nopţi târzii şi lacrimi frânte.

            Alături de alte ţinuturi şi acesta în care vieţuim este guvernat de inegalabila doină, de neştiutul dor, de nepătrunsul drag şi toate acestea se regăsesc aici, din moşi strămoşi, de când e lumea. Pe bună dreptate, toate acestea au primit un nume: „Datina”, un nume pe care începând cu anul 2011 încercăm să-l facem cunoscut şi pe alte plaiuri, încercăm să spunem tuturor prin cânt şi joc, prin doină şi lacrimă, că aici s-a născut veşnicia.

            Ansamblul „Datina” de la Mărişelu a luat fiinţă în 18 februarie 2011 la iniţiativa părintelui paroh Aurelian Poptean, iniţiativă la care au răspuns afirmativ o mare parte din tinerii comunităţii de la Mărişelu şi Măgurele, după o perioadă de aproximativ 20 de ani în care activitatea culturală a rămas mai mult în seama elevilor şcolii Mărişelu.

            Chiar dacă înainte de anul 1989 aici a existat o activitate culturală deosebită, prin prestaţia pe care a făcut-o la nivel judeţean şi naţional vechea formaţie de dansuri populare, actualul ansamblu putem spune că a răsărit ca pasărea pheonix din propria cenuşă şi prin strădania celor trei instructori Florean Barteş, Nicoară Valer şi Liliana Mureşan cât şi prin dăruirea tinerilor ce-l compun, îşi propune să devină peste timp o legendă nescrisă. Cei ce s-au învrednicit a fi păstrători de tradiţie şi totodată contemporani cu moşii şi strămoşii lor sunt: Hedeş Ionel, Turşan Grigore, Barteş Ionuţ, Hordoan Florin, Drăguş Anghel, Berari Ovidiu, Berari Cipri, Gălăţean Paul, Simionca Alexandru, Feier Gheorghe, Ignat Alin, Ilieş Radu, Mălai Iulian, Berari Nicoleta, Timari Ionuţa, Barteş Cosmina, Barteş Lorena, Roiban Letiţia, Morari Maria,  Hordoan Ionela, Barteş Bianca, Cira Raluca, Cira Andreea, Hordoan Iulia, Timoce Alina.

            Aşa cum era şi firesc, debutul noii formaţii a avut loc în data de 26.04.2011, la căminul cultural din localitate, prilej cu care am primit vizita formaţiei Brăduleţul de la Lunca Ilvei. Ca  pentru oricine, începutul a fost greu, dar susţinuţi fiind de întreaga comunitate, am reuşit pentru câteva clipe să readucem în imaginea vizuală pe cei ce nu mai sunt şi să smulgem o lacrimă celor care ninşi de povara bătrâneţilor se reîntorceau agale pe calea vieţii în urmă cu 30-40 de ani. Era şi firesc să se întâmple aşa atâta vreme cât în acorduri au răsunat „Rara de la Mărişelu”, „De-a lungu şi învârtita de pe Şieu”, „Căluşarul” şi alte jocuri ce oarecând reprezentau un lucru firesc. Emoţia se putea citi pe fiecare dintre noi, iar la final când cei peste 700 de spectatori adunaţi ne aclamau, ne-am pus în gând planuri măreţe şi într-o frântură de lacrimă ce se prelingea de bucurie pe faţa fiecăruia dintre noi, ne îndreptam privirea spre cer  mulţumiţi şi mulţumind Creatorului pentru puterea de a reîncepe o nouă poveste aşa:

„A fost odată ca niciodată ..........................”

Morari Maria - Mărişelu